Zona ecuatoriala este situata între 5° latitudine S si 10° latitudine N, la care se mai adauga si climatul musonic umed si cel litoral cu alizee.
Pădurea ecuatorială este o pădure care este totdeauna verde şi se găseşte în zonele calde şi umede ale tropicelor la o altitudine mică. Peste toate, umezeala este factorul principal care influenţează distribuţia pădurilor ecuatoriale, deşi alţi factori, cum ar fi solurile, pot fi importante. Precipitaţiile anuale sunt în medie între 1,500 - 4,000 mm, şi temperatura medie este între 25 - 35° C.
Mai important este că nu există un sezon uscat în urma umezelei severe. În afară de baldachinul de sus, mai sunt două sau mai multe straturi forestiere, compuse în mare parte din puieţi, arbuşti, şi copaci. Viţa de vie şi muşchii ataşaţi copacilor sunt de obicei din abundenţă. Văzut din aer baldachinul de sus este închis şi o lumină subţire atinge solul pădurii.Solurile ecuatoriale sunt diverse, de la soluri vulcanice la nisipuri, deşi jumatate din totalul zonei ecuatoriale este compusă din soluri roşii.

Clima este ecuatoriala, caldă şi precipitaţiile copioase în zonele ecuatoriale umede duce la o puternică acţiune a climei asupra solulilor. Mineralele din sol sunt dizolvate în continuu de apa de ploaie.
Solurile roşii sunt foarte sărace în minerale, deşi siliciul, aluminiul, şi fierul devin concentrate pentru că în mare parte nu sunt dizolvate de apa de ploaie. Solurile de lut, deşi sărace în minerale, conţin destul de multă apă şi pădurea ecuatorială a evoluat astfel încât să se folosească de acest avantaj.
Solurile podzolice, care pot fi foarte răspândite local, cum ar fi în bazinul Río Negro din Amazon, conţin predominant sulf. Ele sunt sărace în lut, au un orizont albit sub stratul de humus, şi un orizont B care acumulează materia organică descompusă incomplet. Cum aceşti compuşi organici se strecoară în râuri au produs aşa numitele râuri cu apă neagră (cum ar fi Río Negro).
Solurile aluvionale dealungul râurilor sunt de obicei bogate în minerale în comparaţie cu solurile roşii. Cel mai bun exemplu este bazinul hidrografic al Amazonului care are o întindere de peste 3,500 km.Cantitatea mică de minerale din solurile ecuatoriale a fost dobândită în timpul evoluţiei pădurii ecuatoriale.
Activitatea biologică accelerată din litieră, împreună cu precipitaţiile abundente, vor duce la degradarea chimică rapidă a solurilor ecuatoriale. Având soluri sărace în minerale plantele din pădurea ecuatorială pot captura mineralele retrăgându-le în tulpină, acumulându-le din apa de ploaie în muşchi şi pe trunchi şi ducându-le la rădăcină înainte de a fi consumate. Acest lucru este realizat cu ajutorul unor ciuperci care absorb minerale. Aceste asocieri simbolice poartă numele de simbioze; ciupercile aprovizionează copacii cu minerale şi aceştia furnizaeză energie ciupercilor.

Flora în pădurile ecuatoriale este dominată de angiosperme sau plantele cu flori. Majoritatea speciilor sunt lemnoase. Într-un hectar de pădure ecuatorială matură se găsesc de la 80 la 200 de specii lemnoase. Datorită naturii predominant lemnoase a pădurii speciilor le ia mult timp să înflorească. Multe specii ating maturitatea în 30 sau mai mulţi ani.
Oamenii de ştiinţă împart de obicei pădurile ecuatoriale în straturi, deşi sunt foarte greu de delimitat. Verdeaţa puieţilor, viţa de vie, muşchii, şi copacii mici de obicei ascund o vedere clară a straturilor pădurii ecuatoriale dar de obicei este posibil să le vedem. Cinci straturi pot fi identificate. Cel mai înalt este format din copaci care îşi împing coroanele deasupra baldachinului. Aceşti copaci pot avea o înălţime de peste 50 m. Aceştia sunt nişte copaci magnifici, cum ar fi copacul de bumbac Kapok, ale cărui crengi pot avea 30 – 40 m. Principalul baldachin umple spaţiile dintre copacii din primul strat şi formează un înveliş continuu cu aceştia. Viţa de vie, muşchii şi lichenii pot creşte din abundenţă în baldachin dacă razele solare ajung la ei. Sub baldachinul de sus se află un strat vag de copaci mai mici care pot avea o înălţime de 10 – 30 m. Mulţi pot fi copaci giganţi care nu au atins maturitatea; alţii şi-au atins înălţimea maximă. Un strat de arbuşti sub acest strat de copaci mai mici poate avea copaci care nu şi-au atins înălţimea maximă, dar şi o mare varietate de copaci maturi. În final, ultimul strat constă în numeroşi puieţi şi plante ierboase împrăştiate.Pădurile ecuatoriale sunt cele mai diverse ecosisteme de pe Pământ datorită numărului de specii de animale. Majoritatea sunt insecte, dar sunt şi multe vertebrate. O regiune mare de pădure, cum ar fi bazinul Amazonian, poate avea mai mult de zece milioane de specii, deşi multe dintre acestea nu au fost înregistrate ştiinţific.
În contrast cu pădurile temperate, majoritatea animalelor din pădurea ecuatorială se află în arbori. Chiar şi unele vertebrate masive, cum ar fi urangutanul, a evoluat astfel încât să-şi petreacă majoritatea vieţii în copaci. Marea diversitate a mutor grupuri de animale, cum ar fi păsările, poate fi explicată în mare parte prin faptul că multe combinaţii unice de specii tind să ocupe straturi diferite ale pădurii.Viaţa bazată în copacii tropicali a dus la evoluţia multor adaptaţii specifice. În pădurile ecuatoriale din Lumea Nouă multe grupuri de mamifere, cum ar fi maimuţele şi câţiva porci spinoşi, au cozi; această trăsătură ajută în mobilitate dar de asemenea le dă posibilitatea să se agaţe pentru a ajunge la hrană. Câteva păduri din Asia sunt cunoscute în special pentru animalele care au abilitatea de a sări dintr-un copac în altul, care este o metodă eficientă de a merge prin pădure.Interacţiile reciproce între plante şi animale sunt o caracteristică a pădurilor ecuatoriale. Multe grupuri de animale, dar în special insectele şi păsările, polenizează copacii. Insectele primesc hrană din nectar şi alte substanţe, şi în schimb polenizează următoarele flori pe care le vizitează.După ce se formează fructul, animalele răspândesc seminţele. Păsările şi mamiferele sunt agenţi importanţi de împrăştiere a seminţelor plantelor în aproape toate pădurile. Unele grupuri de animale oferă protecţie unei plante şi primeşte hrană în schimb. Furnicile sunt cele mai obişnuite şi abundente animale din pădurile ecuatoriale, şi au evoluat să ocupe toate straturile pădurii. Multe plante tropicale au structuri scobite în care locuiesc multe tipuri de furnici. Furnicile furnizează substanţe hrănitoare copacilor şi în multe cazuri îi protejează de prădători.
Acum este acceptat de oamenii de ştiinţă, că pădurile ecuatoriale sunt de o valoare mai mare ca resurse susţinute pe o mare perioadă de timp când sunt lăsate intacte decât când sunt convertite la păşuni sau la alte habitate simplificate. Pădurile ecuatoriale au construit cea mai mare biomasă de pe Pământ, şi au făcut asta aproape independent de condiţiile solului prin evoluarea reciclării substanţelor hrănitoare. Pădurile ecuatoriale administrate pot astfel să furnizeze cantităţi uriaşe de lemn valoros şi să stabilizeze clima locală.Pentru că pădurile ecuatoriale conţin cea mai mare diversitate de plante şi animale de pe Pământ, ele pot reprezenta o sursă de medicamente, mâncare şi alte produse. Substanţele medicinale deja descoperite în pădurile ecuatoriale, cum ar fi diosgenina - un agent activ în pilulele contraceptive, reserpina pentru problemele cardiace, şi curara folosită la operaţia de inimă şi de plămâni, duc la descoperiri şi mai mari în viitor. Doar un procent foarte mic al plantelor din pădurea ecuatorială au fost evaluate până acum ca având valoare potenţială chimică.

Impactul uman

Sunt un mare număr de factori naturali şi introduşi de oameni care afectează pădurile ecuatoriale. Ciclonii, focurile forestiere, bolile, alunecările de teren, şi alţi factori naturali au acum o influenţă minimă în comparaţie cu defrişările, cum ar fi cele cauzate de prelucrarea lemnului, construirea de drumuri, minărit, obţinerea păşunulor şi a recoltelor. Societăţile tradiţionale au practicat cultivările “taie-şi-arde” unde au fost defrişate mici zone pentru a cultiva plante. Când mineralele din sol s-au consumat după doi sau trei ani, terenul a fost abandonat şi altul a fost defrişat. Pentru că terenurile erau mici erau repede recolonizate de pădurea înconjurătoare după ce erau abandonate. Zonele defrişate sunt atât de mari încât ar trebui sute de ani de recuperare naturală pentru a reface vegetaţia originală.Din 1970 rata defrişării tropicale a fost accelerată foarte mult. Regiunea estică, în locuri cum ar fi Australia, Sumatra, Malaezia, a început să sufere pierderi imense datorită lemnului şi operaţiilor de agricultură. În Amazonia, care a devenit un focar al atenţiei mondiale, au fost defrişări în mare parte pentru mari ferme de vaci şi programe guvernamentale ambiţioase, cum ar fi colonizarea dealungul Transamazonului. Proporţiile totale ale defrişărilor tropicale sunt greu de estimat, dar probabil 100,000 km² de pădure ecuatorială sunt distruşi sau serios degradaţi în fiecare an. Unele păduri au fost distruse aproape în totalitate. Spre exemplu, a rămas mai puţin de 2% din pădurea ecuatorială de la coasta Atlanticului din Brazilia.Pierderea biodiversităţii, şi încălzirea globală (duc la creşterea dioxidului de carbon din aer) devin subiecte de dezbatere globale care se învârt în jurul distrugerii pădurilor. Este clar, totuşi, dispariţia speciilor este de departe cea mai importantă grijă. Se ştie încă atât de puţin despre diversitatea şi ecologia pădurii ecuatoriale încât distrugerile în masă pot avea loc datorită activităţilor umane înainte ca să se poată facă ceva pentru a înţelege consecinţele, şi cel mai important, de a le preveni. Din fericire, un număr de organizaţii naţionale şi internaţionale au fost înfiinţate din 1970 pentru a se ocupa în special cu schimbarea şi conservarea pădurilor. S-au găsit numeroase alternative economice prin defrişarea în masă. Aceasta va fi principala provocare pentru păstrarea unei părţi importante din pădurea ecuatorială în noul mileniu.